Unicul Yerushalayim – Vechiul oraș

Capitală a statului Israel și centru religios pentru iudaism, creștinism și islam, Ierusalimul are o istorie impresionantă care se întinde pe parcursul a mai multor milenii. Practic, despre istoria Ierusalimului, vorbește fiecare piatră, fiecare zid, fiecare loc spre care îți arunci privirea. Este suficient doar să deschizi ochii și urechile, iar istoria și poveștile te inundă. Și, vă marturisesc că, având urechile și ochii deschiși, am auzit multe povești interesante și am cunoscut oameni deosebiți. Yerushalayim-ul este o poveste a tuturor, pentru toți. Este locul în care pot merge copii și bătrâni, savanți și țărani, creștini, musulmani, iudaici sau atei. Practic, acest oraș, deși nu ne dă această impresie la o privire superficilă, ne unește pe toți.

Ierusalimul are peste 850.000 de locuitori. Potrivit tradiției biblice, regele David a cucerit acest oraș de la iebusiți, în anul 1010 înainte de Hrristos. Orașul a devenit capitala regatului evreiesc din Antichitate. Fiul lui David, regele Solomon, a construit în Ierusalim primul Templu, care a devenit centrul religiei iudaice. În anul 586 î.Hr., regele Babilonului, Nabucodonosor al II-lea a cucerit Ierusalimul și a deportat populația orașului în ceea ce în Biblie este numită robia babiloneană. O parte a evreilor a reușit să revină la Ierusalim abia în anul 519 î. Hr., cu permisiunea regelui persan Cyrus al II-lea, care cucerise Babilonul. În anul 332 î. Hr., Ierusalimul a fost cucerit de Alexandru cel Mare și apoi a devenit capitala unui nou regat evreiesc independent în anul 167 î. Hr. O sută de ani mai târziu, au fost cucerit de romani.

În Ierusalim au avut loc patimile și Învierea lui Isus Cristos. O vreme, Ierusalimul a devenit un oraș roman, iar în anul 638 a fost cucerit de arabi. În secolul al XI-lea, orașul a devenit capitala unui regat cruciat, apoi a trecut de mai multe ori din mâinile creștinilor în cele ale musulmanilor. Vreme de un mileniu, Ierusalimul a fost parte a califatelor arabe, apoi a Imperiului Otoman.

După Primul Război Mondial, până în 1948, Ierusalimul a devenit capitala administrației britanice a Palestinei, iar în 1949 a fost împărțit în două, între arabi și evrei.

În 1949, partea de vest a orașului a fost proclamată drept capitală a Israelului de către David Ben Gurion. Evreii au intrat în posesia Ierusalimului de Est în urma războiului din 1967.

În 30 iulie 1981, Ierusalimul a fost proclamat, din nou, capitală a Israelului, însă arabii continuă să revendice orașul.

Deși pare a musti conflicte prin toți porii, Ierusalimul este un loc sigur, cu o viață dezvoltată pe toate palierele. Desigur, cel puțin pentru noi, cele mai importante aspecte sunt cele care au legătură cu istoria creștinismului.

Pentru a gusta orașul prin toți porii cred că este foarte important să stai în el, pe parcursul vizitei tale, și nu în alt oraș. Foarte mulți, mai ales grupurile mari, preferă să fie cazate în Betleem, aflat nu departe, unde prețurile la cazare sunt poate mai mici de jumătate decât la Ierusalim. În general, în zonele aflate sub administrarea Autorității Palestiniene, prețurile sunt mai mici, pe de o parte datorită lipsei TVA, pe de altă parte atractivității mai scăzute pentru turiști. Dar și TVA-ul pentru sumele cheltuite în Israel se pot recupera de la Refund office-urile de la aeroport, în baza unor formulare completate la realizarea fiecărei cumpărături.

Stând în Ierusalim ai ocazia să mergi ori de cîte ori vrei, unde vrei, pe perioada șederii….iar gustul libertății este cel mai dulce gust. Biserici, locuri sfinte, piețe, restaurante, străzi pline de negustori, mall-uri, muzee, toate te așteaptă cu nerăbdare.

În fiecare zi, deschiderea și închiderea Bisericii Sfântului Mormânt din Ierusalim se face respectând un ritual vechi, impus de nevoie, după devastarea acesteia în urmă cu sute de ani. Custodia ușii și cheia Bisericii sunt încredințate către două familii musulmane (Nuseibeh și Judeh). Familia care poartă responsabilitatea principală a cheii este familia Judeh – deține cheia de metal în sine, în timp ce familia Nuseibeh este responsabilă în a deschide, de fapt, ușa. Există două moduri de deschidere a uşii :
– o deschidere simplă are loc atunci când paraclisierul (țârcovnicul, gardianul care păzește lăcașul) comunității religioase care intenționează să deschidă ușa îndeplinește toate ritualurile singur, deschizând doar una dintre cele două părți mobile ale ușii
– deschiderea solemnă are loc în același mod, dar cu deschiderea ambelor canate: paracliserul deschide canatul din stânga , în timp ce Portarul musulman pe cel din dreapta. În fiecare zi deschiderea uşilor se face la  4:00. Pentru închiderea bisericii, cele trei comunități religioase (greacă, franciscană și armeană) care au în grijă lăcașul, au ajuns la un acord. Conform acestuia, din luna octombrie până în martie închiderea are loc la 19:00, iar între aprilie și septembrie la 21:00.

Personal nu sunt adeptul somnului prelungit, astfel că o zi minunată la Ierusalim, pe urmele lui Hristos,  poate începe cu asistarea la deschiderea Bisericii Sfântului Mormânt, dimineața la ora 4. Astfel, poti vizita Sfântul Mormânt fără a sta la coadă, după care, te poți întoarce la hotel pentru încă 2 ore de somn și micul dejun. Dacă ești cazat aproape de Orașul Vechi, distanțele nu sunt mari și te poți deplasa ușor și repede în toate locurile. După micul dejun, îți poți începe dimineața urcând Muntele Măslinilor, unde te așteaptă bisericile Pater Noster, cu Tatăl nostru scris în limba română chiar în dreapta sfântului altar. Tot aici se pot vizita capela Ascension, situată pe locul din care se consideră că Iisus s-a înălțat la cer. Tot în zonă se află și mănăstirea rusească a Înălțării, unde viețuiesc și maici din România.

De pe Muntele Măslinilor, ni se așterne la piciore o imagine ireală a Ierusalimului vechi, cu cupola aurită a moscheiei Al-Aqsa strălucind printre zidurile albe ale orașului. Coborînd Muntele Măslinilor, mai putem vizita bisericile Dominus Flevit (Domnul a plâns) și Maria Magdalena, o mănăstire rusească foarte frumoasă. În timp ce cobori, treci pe lângă un cimitir evreiesc. Conform prescriptiilor Torei, cimitirele evreiesti din Israel nu se afla in interiorul localitatilor. Ele sunt amenajate in afara sau la marginea acestora, practic in desert. Pentru ca nu cumva trupurile celor decedati sa fie dezgropate de animale salbatice (foarte usor de altfel in conditiile solului nisipos din acele zone geografice), s-a instituit in Israel obiceiul de a pune pietre pe mormant imediat dupa inmormantare. Acest obicei s-a extins treptat si la comunitatile evreiesti din Diaspora.

Odată ajuns la poalele Muntelui Măslinilor, deasupra Văii Chedron, descoperim Grădina Ghetsimani, grădina în care Iisus și ucenicii au luat cina cea de taină, înainte de a fi prins și dus la Pilat. Aici se află Biserica Națiunilor, precum și măslini care existau si pe vremea lui Iisus. De aici, în drum spre Orașul vechi, ne purtăm pași pe la Biserica Adormirii Maicii Domnului, locul în care Fecioara Maria a adormit și de unde s-a înălțat la cer.

Trecând Valea Chedronului, ne întâmpină zidurile vechiului oraș cu porțile lui vestite. Orașul vechi este împărțit în  4 sectoare: evreiesc, creștin, armenesc și arab. Există mai multe porți de intrare în oraș, cele mai vestite fiind Poarta Jaffa, Poarta Damascului, Dung Gate, Poarta Leilor.

De acum începe „Drumul Crucii“, sau Via Dolorosa, drumul de calvar pe care Mântuitorul îl parcurge din pretoriul lui Pilat până la locul Răstignirii. Traseul de lângă „Poarta Leilor“ și până la Biserica Sfântului Mormânt acoperă o distanță de aproximativ 600 de metri. Drumul cuprinde, după tradiție, 14 opriri legate de întâmplări trăite de Iisus pe acest parcurs. Nouă din aceste opriri sunt localizate de-a lungul acestui drum, pe când ultimele cinci se află toate în Biserica Sfântului Mormânt.

Fiecare dintre cele 14 opriri este însemnată cu o plăcuță, având numărul aferent, însă pentru cineva mai puțin avizat există riscul ca multe dintre aceste obiective să fie trecute cu vederea, și asta deoarece atmosfera locală, colorată de tarabele negustorilor, de multe ori îl distrage pe bietul pelerin plecat pe urmele suferințelor lui Hristos. Pe undeva, acest lucru nu este altceva decât o radiografie destul de fidelă a modului în care ne comportăm cu toții atunci când vine vorba de credință. Fiecare stație este trăire, fiecare stație este timp și suflet alături de Hristos. Ultimele stații sunt situate în biserica Sfântului Mormânt, locul unde se găsește, sub același acoperiș, Golgota cu locul unde a fost răstignit pe cruce Domnul, piatra ungerii, unde trupul Lui a fost uns cu miruri și, ultima stație, Mormântul Domnului. Fiecare simte și trăiește în felul lui întâlnirea cu mormântul de unde a izvorât viața veșnică. Poate fi doar o simplă vizită, sau poate fi un moment de cotitură pentru viața fiecăruia dintre noi. Am fost de multe ori și, de fiecare dată, l-am văzut cu altă stare de spirit, am simțit mai puțin sau mai intens momentul.

Arhitectural vorbind, dizarmonia caracteristică aces­tui monument se explică prin lunga istorie a acestei bi­serici inaugurate în anul 336, în timpul lui Constantin cel Mare. Distrusă de perși în 614, reconstruită, a fost com­plet demolată de califul fatimid al-Hakim în 1009. Re­clădită sub domnia lui Constantin Monomachos, bi­serica a fost remodelată apoi de cruciați în forma unei ba­zilici romane, consacrată în anul 1149. Acesta a fost mo­delul menit să dureze. Cu toate că edificiul a suferit mul­te alterări, mai ales la nivelul decorului și al partajării spa­țiului de cult, bazilica își păstrează la nivel structural as­pectul romanic.

Văzută din perspectivă istorică, această biserică prezintă un studiu de caz fascinant, deoarece din punct de vedere le­gal ea funcționează încă după legile unui stat, Imperiul Oto­man, de la a cărui desființare au trecut 100 de ani. Legal, Biserica Sfântului Mormânt este un waqf, statut sub care a funcționat, cu scurte întreruperi, din 638, când patriarhul Sofronie al Ierusalimului a ca­pitulat orașul în mâinile califului ‘Umar. Regulile după ca­re biserica este organizată sunt cele ale legii shari’a. În acest tip de sistem legal, un waqf desemnează o donație re­ligioasă, prin care celor ce o folosesc le este acordat drep­tul de uzufruct, nu și de proprietate. Așadar, din punct de vedere legal, niciuna dintre cele șase comunități creștine care își împart spațiul bisericii – grecii ortodocși, la­tinii catolici, armenii, copții, sirienii și etiopienii – nu po­sedă spațiul respectiv, ci doar îl slujesc folosindu-l.

Actuala partajare și administrare a bisericii urmează așa-zisul Status quo nunc din 1852, un firman dat de sultan care confirmă un set de norme ce reglementează îm­păr­țirea spațiului, desfășurarea și orele serviciilor liturgice și paraliturgice (de exemplu, procesiuni); în alte cuvinte, stabilea limitele legale în care se desfăşoară întreaga viață cotidiană a comunităților care trăiesc și oficiază în Bi­se­rica Sfântului Mormânt. Status quo-ul îngheța starea de fapt la anul 1852, care favoriza trei dintre cele șase co­munități, grecii, latinii și armenii, iar dintre acestea trei, pe greci. Acest corpus de reguli este încă legea curentă în Biserica Sfântului Mormânt, o relicvă a administrației oto­mane ce a supraviețuit destrămarii Imperiului.

De Status quo se leagă și existența scării așezate sub una dintre fe­res­trele ce dau înspre intrarea bisericii. Această scară de lemn începe să fie reprezentată sub una dintre ferestre în­că din secolul al XVIII-lea, astăzi fiind considerată parte integrantă a fațadei. Ea trebuie înlocuită chiar și atunci când condițiile meteorologice (singurele care pot ignora re­gulile Status quo-ului) duc la putrezirea și dez­mem­brarea ei. Pusă în acel loc de către armeni, cărora le apar­țin ferestrele și bordura în dreptul cărora este plasată, sca­ra a fost în prim-planul multor controverse opu­nân­du-i pe armeni grecilor, pentru că, în versiunea ar­me­ni­lor, ar desemna dreptul lor de posesie asupra acelui pe­re­te. Astăzi scara este considerată parte a Status quo­-ului. Dar oare de ce se afla, la momentul status-quo-ului scara acolo? Există două teorii. Prima dintre ele spune că, uneori, atunci când creștinii nu își plăteau dările către administrația musulmană, musulmanii nu mai deschideau Biserica Sfântului Mormânt, lucru ce îi durea pe creștini. Astfel, armenii hotărăsc să aibă permanență în Biserică și, în situațiile în care nu se deschidea Biserica, ei aveau mereu pe cineva înăuntru care, pe acea scară trecând, cobora o găleată, legată cu o funie, pentru a ridica la cel din Biserică apă și mâncare. A doua teorie spune că, pe aceea scară, arhiereul armean, împătimit de fumat, dar ne dorind să fumeze în Biserică, ieșea pe acea scară pentru această plăcere lumească. Și astfel, status quo-ul, a găsit scara în locul respectiv.

Pe lângă străzile întortocheate și pline de mărfuri orientale, nu trebuie ratate, în orașul vechi, Zidul Plângerii, esplanada moscheilor sau cetatea lui David.

Zidul Plângerii este locul din Ierusalim cel mai iubit de evreii din întreaga lume. Situat în partea de vest a cetății, la mar­ginea Muntelui Templului, Zidul Plângerii se află la intersecția a două mari culturi și credințe: cea evreiască și cea musulmană. Zidul rămas din vechiul Templu este cel mai sfânt loc al evreilor deoarece acesta este tot ce a mai rămas din Templul lui Solomon. La principalele intrări spre Zidul Plângerii sunt instalate scanere. Unul dintre cele mai bune momente de vizitat Zidul Plân­gerii este în timpul sărbătorii Sabatului, de vineri seara până sambăta dimineața, când evreii se adună în piața imensă, citesc și dansează pe cântece tradiționale evreiești până la apusul soarelui. Pe esplanada din fața Zidului Plângerii au loc, pe lângă rugăciuni, evenimente foarte diverse: lunea și joia dimineața se desfășoară ceremonii în timpul cărora baieții de 13 ani primesc majoratul religios; vinerea seara, studenții celebrează, la apusul soarelui, sosirea Sabatului; tinerii căsătoriți vin să se fotografieze, iar copiii din clasa I primesc aici prima lor biblie.

Nicio altă bucată de pământ de pe lumea aceasta a noastră nu a fost și nu este mai venerată, mai râvnită și mai disputată ca cea pe care se înalță majestuosul Dom al Stâncii, cel mai fotografiat reper al Ierusalimului, cu superba sa cupolă aurie vizibilă de la mare distanță. Și nicio altă bucată de pământ nu este așa de sfântă pentru toate cele trei mari religii monoteiste. Locul se cheamă Muntele Templului (Temple Mount) sau, așa cum observ că s-a încetățenit la noi, la români, Esplanada Moscheilor – o platformă vastă, de peste 14 hectare, din cartierul musulman, care ocupă cam o șesime din Orașul Vechi, în colțul sud-estic. Nenumăratele construcții răspândite pe cuprinsul său alcătuiesc ceea ce musulmanii consideră a fi o unică moschee, pe care o numesc Al-Haram al-Sharif, adică Nobilul Sanctuar, al treilea cel mai sfânt loc al Islamului, după Mecca și Medina. Pentru musulmani, Al-Haram al-Sharif este locul de unde profetul Mohamed, zburând de la Mecca (”moscheea cea sacră” din motto) la Ierusalim pe un fel de cal înaripat pe nume Buraq trimis de arhanghelul Gavriil (Gibrail, în arabă), în călătoria numită de musulmani al-Isra, s-a înălțat de acolo spre ceruri. Această călătorie extatică nocturnă – Miʼraj -, petrecută în 617 sau 619 d. Hr., a durat doar câteva ore, timp în care Mohamed a străbătut cele șapte ceruri, unde i-a întâlnit pe Adam, primul om, ca și pe Avraam (Ibrahim la musulmani), Moise, Iisus și alți profeți biblici pe care i-a condus în rugăciune, pentru ca, ajungând în rai, să primească de la Allah cele 12 principii ale Islamului și porunca celor cinci rugăciuni zilnice și să revină acasă în aceeași noapte.

În iudaism, acesta este locul cel mai sfânt, unde Solomon, pentru a adăposti Chivotul Legii sau Chivotul Legământului, în care erau păstrate tăblițele de lut cu Cele zece porunci primite de Moise pe muntele Sinai, a ridicat între 960-957 î. Hr. Primul Templu, distrus de babilonieni în 586 î. Hr. și reconstruit de iudei în 515 î. Hr. Al Doilea Templu a fost restaurat și extins de Irod în 20 î. Hr. și ras de pe suprafața pământului de împăratul Titus în 70 d. Hr., după Prima Revoltă a iudeilor. Naţionaliştii evrei au încercat în mai multe rânduri fie să distrugă Domul şi Al-Aqsa, fie să facă săpături arheologice neautorizate pe sub cele două clădiri. De fiecare dată, palestinienii au ripostat, așa încât, după tunelurile descoperite în secolul al XIX-lea la grajdurile lui Solomon de către Charles Wilson și Charles Warren, specialiștii nu au mai avut acces în zonele subterane. Nimeni nu știe așadar dacă palestinienii încearcă între timp să distrugă dovezi ale trecutului evreiesc al Muntelui Templului sau dacă, dimpotrivă, israelienii, în incursiunile lor clandestine, înlătură ruine ale clădirilor islamice din subsolul esplanadei.

Dacă între evrei și palestinieni subiectul Templul Muntelui rămâne o sursă inepuizabilă de disensiuni, pentru creștini locul are alte semnificații. Iisus a fost adus la Templu de către părinții săi la opt zile de la naștere, ”ca să-L pună înaintea Domnului” (Luc. 2:22). Iar la 12 ani, venind cu ei la Ierusalim de sărbătoarea Paștilor, s-a pierdut de părinți, care ”după trei zile L-au aflat în templu, șezând în mijlocul învățătorilor, ascultându-i și întrebându-i. Și toți care Îl auzeau se minunau de priceperea și de răspunsurile lui” (Luc. 2:45-46). În Sfânta Evanghelie după Ioan 2:14-16 se arată cum Iisus îi alungă din templu pe ”vânzătorii de boi și oi și porumbei și pe schimbătorii de bani”, zicând: ”Nu faceți casa Tatălui Meu casă de negustorie. ” Și tot Iisus avea să profețească în fața ucenicilor săi distrugerea templului (Mat. 24:1-2).

Cetatea lui David este numele israelian al celui mai vechi cartier din Ierusalim şi un sit arheologic important. Acesta a fost un oraş fortificat din epoca bronzului pe temelia căruia s-a construit oraşul Ierusalim, locul în care regele David şi-a stabilit împărăţia. Se află nu departe de Oraşul Vechi din Ierusalim şi de Zidul de Vest şi este unul dintre cele mai interesante situri arheologice din Israel.

Voi continua, în articolul următor, să prezint Ierusalimul din afara Orașului Vechi.

 

Log in with your credentials

Ați uitat datele dvs.?